Organizare

Gradina Botanica din Bucuresti este organizata pe sectoare: unele sunt amplasate in aer liber, fiind populate cu plante anuale sau perene, rezistente la conditiile iernilor de campie, altele sunt amplasate in spatii acoperite in care plantele vii sau conservate in diverse moduri sunt protejate cu grija.

  • Sectoare Exterioare

  • Sectoare Interioare

  • Muzeul Botanic


SECTOARE EXTERIOARE

 

Amenajat în imediata vecinătate a intrării, Sectorul decorativ încearcă să convingă vizitatorul de importanța estetică a grădinii. Sunt cultivate aici plante anuale și perene, arbori și arbuști, liane, decorative prin frunze, flori și fructe. Astfel spațiul grupează aproximativ 500 specii şi soiuri de plante care asigură un decor deosebit tot timpul anului. Fiecare plantă are propria personalitate ce poate afecta stilul zonei unde este plantată. Formele și dimensiunilor puse în evidență prin culorile, texturile și parfumurile  florilor şi frunzelor, durata de viață, perioada de înflorire, forma de creştere  sunt caracteristici ce imprimă acestă personalitate, jucând astfel un rol important în estetica grădinii.

Dintre speciile erbacee decorative prin flori se remarcă lalelele (Tulipa spp.), bujorii (Paeonia spp.), crinii (Lilium spp., Hosta spp.), dar şi cafeluţele (Lupinus spp.), căldăruşele (Aquilegia spp.), daliile (Dahlia spp.), garofiţele (Dianthus spp.), crăiţele (Tagetes patula, Tagetes erecta), cârciumăresele (Zinnia elegans).

Tot aici pot fi admiraţi numeroşi arbuşti, dintre care unii sunt foarte rar întâlniţi prin parcurile din România: alunul American cu ramuri torsionate (Corylus americana), Chimonanthus praecox care înfloreşte adesea încă din luna decembrie, Callicarpa japonica cu fructe mărunte de culoare lila, liliacul indian (Lagerstroemia indica), specie care înfloreşte în a doua parte a verii, când alţi arbuşti sunt deja cu fructe.

Dintre arborii remarcabili cultivaţi în sectorul decorativ amintim cedrii (Cedrus atlantica, C. deodara), arborele pagodelor (Ginkgo biloba), magnoliile (Magnolia denudata, M. stellata, M.liliiflora etc.), arborele cu lalele (Liriodendron tulipifera), arborele de mătase (Albizzia julibrissin), arborele pawpaw (Asimina triloba). Mulţi dintre aceşti arbori au fost cultivaţi cu peste 60 de ani în urmă, la înfiinţarea sectorului. Lianele sunt reprezentate de caprifoi (Lonicera japonica), glicină (Wisteria sinensis), Akebia quinata, Pueraria triloba, Campsis radicans (luleaua turcului).

SECTORUL PLANTE RARE 

În prezent se estimează că pe planeta noastră sunt circa 391000 specii de plante vasculare. Dintre acestea, 369000 sunt plante cu flori, iar restul sunt ferigi şi gimnosperme. În conformitate cu criteriile IUCN, 21% din speciile de plante cunoscute la nivel global sunt ameninţate cu dispariţia. Printre factorii care determină reducerea efectivelor populaţiilor de plante de rare se numără: intensificarea agriculturiii, exploatarea resurselor biologice, intensificarea urbanizării, modificarea ecosistemelor, procesul de invazie a speciilor de plante şi animale, modificările climatice, poluarea. Una dintre cele mai cunoscute plante, ameninţate cu dispariţia la nivel global, este Rafflesia arnoldii R.Br., specie parazită care trăieşte în pădurile tropicale din Sumatra.

În ţara noastră, conform Cărţii Roşii a Plantelor Vasculare din România (Dihoru & Negrean 2009) există 3795 de specii şi subspecii de plante vasculare. Dintre acestea, aproape o treime sunt specii de plante rare, care se află în diferite stadii de periclitare. Printre ele se numără şi cele circa 100 de specii endemice si subendemice pentru ţara noastră. Amintim din această categorie câteva: Dianthus callizonus Schott & Kotschy, Centaurea jankae D.Brândză Brândză, Centaurea pontica Prodan & Nyár., Moehringia jankae Griseb. ex Janka, Campanula romanica Savul., Salvia transsylvanica (Schur ex Griseb. & Schenk) Schur.

Grădinilor botanice le revine un rol semnificativ în cunoaşterea şi conservarea biodiversităţii, precum şi în educaţia publicului larg în spiritul protejării tuturor componentelor naturii. În acest context, sectorul Plante rare este implicat semnificativ în conservarea ex situ, un obiectiv fundamental fiind menţinerea şi perpetuarea unor specii autohtone cu statut de plante rare, ameninţate sau vulnerabile. Astfel, sectorul cuprinde taxoni din flora spontană a României, în special din Dobrogea şi sudul Munteniei, care s-au aclimatizat la condiţiile climatice ale grădinii: Galanthus plicatus M.Bieb. (ghiocei), Ruscus aculeatus L. (ghimpe), Doronicum orientale Hoffm., Ecballium elaterium (L.) A.Rich. (plesnitoare), Iris brandzae Prod., Salvia transsylvanica (Schur ex Griseb. & Schenk) Schur, Astragalus cornutus (Pall.) Kuntze, Paeonia tenuifolia L. (bujor de stepă), Adonis vernalis L. (ruscuţă de primăvară), Dianthus giganteiformis subsp. kladovanus (O.Deg.) Soó, Klasea bulgarica (Acht. & Stoj.) J.Holub, Taxus baccata L. (tisă) şi altele.

 

SECTORUL PLANTE MEDITERANEENE 

Regiunea mediteraneană se întinde de la Oceanul Atlantic până la Marea Caspică cuprinzând Portugalia, Spania, Marocul, nordul Algeriei și al Tunisiei, sudul Franței, Italia, Grecia, Bulgaria,partea vestică și sudică a Turciei, Siriei, Egiptul de Nord, Libanul și Libia. Această regiune este caracterizată de un climat cu ierni blânde, primăveri ploioase și veri calde și secetoase. Temperaturile medii variază între 20-24°C vara și 4-7°C iarna.
Cu peste 20.000 de specii, flora regiunii mediteraneene este cea mai bogată din Europa. Vegetația este constituită din plante caracteristice adaptate la acest climat particular, plante cu frunze persistente, adesea răsucite sau asemănătoare cu acele, tufe
spinoase și arbori cu frunze căzătoare. Din cauza pășunatului excesiv, a dezvoltării urbane, a turismului și a incendiilor foarte frecvente, pădurile mediteraneene au fost în mare parte distruse.
A rezultat „maquis-ul”, pădure joasă de 2-3 m constituită din specii pitice de stejar, specii de Cistus, Paliurus, Helianthemum etc. Dacă maquis-ul continuă să fie supraexploatat, el lasă loc unui păduri și mai pitice „garrigua” formată din tufe și arbuști ca cimișirul (Buxus sempervirens), rosmarinul (Rosmarinus officinalis), cimbrul (Thymus spp.), levănțica (Lavandula spp.) și plante cu bulbi (Allium spp., Scilla spp., Colchicum spp.). Acest tip de climat se găsește și în America de Nord, vestul Australiei, sudul Chile și sud-vestul Africii de Sud.
În sectorul „Plante mediteraneene” se cultivă peste 100 de specii cu origine mediteraneană, dintre care unele se sunt prezente și în flora spontană a țării noastre, în regiuni cu climat asemănător cum ar fi sudul Dobrogei, al Olteniei și Banatului.
Printre plantele tipic mediteraneene cultivate aici se numără: Asphodeline lutea, Bellis aperennis, Bituminaria bituminosa, Calendula officinalis (gălbenele), Echium italicum, Euphorbia myrsinites, Ficus carica (smochin), Heleborus lividus subsp. corsicus, Helianthemum nummularium subsp. glabrum, Ilex aquifolium, Lathyrus latifolius, Lavandula angustifolia (levănțica), Melissa officinalis (roinița), Punica granatum, Rosa gallica, Ruscus aculeatus (ghimpele), Ruta graveolens, Buxus sempervirens (cimișir)Zizyphus jujuba (măslin dobrogean).

SECTORUL GRADINA ITALIANA 

Grădina italiană, cunoscută și ca grădina italiană renascentistă, este un tip de grădină inspirată de idealurile clasice de ordine și frumusețe și este caracterizată prin simetrie, geometrie axială și ordine ca principii stilistice.
A fost concepută ca parte din peisajul arhitectural al ville-lor din Roma și Florența, în a doua parte a secolului al XV-lea, pentru simpla plăcere a contemplării grădinii și peisajului. În a doua parte a Renașterii, grădinile au devenit mai mari, mai grandioase și mai simetrice, fiind amenajate cu fântâni, statui și alte elemente menite să impresoneze vizitatorii și să epateze puterea și grandoarea proprietarilor. Elementele tradiționale ale grădinii italiene includ straturi geometrice, simetrice, sectoare delimitate de garduri vii și de ziduri, arbori și arbuști modelați în diverse forme și elemente acvatice.
Simetria este supremă. Straturile și parterele sunt amenajate în forme pătrate, rectangulare sau tringhiulare, evitând curbele și sinuozitățile grădinilor englezești, de exemplu. Pentru că multe din grădinile italiene sunt pe coline, sunt amenajate pe mai multe nivele sau terase, oferind locuri de unde priveliștile înconjurătoare pot fi savutate, iar grădina poate fi privită de sus. Ordinea și echilibrul sunt scopurile amenajării, menite să ilustreze puterea omului asupra naturii.
Verdele este culoarea dominantă, grădinile tradiționale italiene având puține flori. Plantele mereu verzi sunt aranjate sub formă de garduri vii sau sculpturi. Chiparosul italian (Cupressus sempervirens), cimișirul (Buxus spp.) și ienupărul (Juniperus spp.) sunt printre plantele utilizate în mod obișnuit pentru a forma garduri vii și a delimita diferite părți ale grădinii. Paturi geometrice mărginite de plante sempervirente sunt plantate cu ierburi aromatice și plante cu flori, cum ar fi trandafirii, salviile sau bujorii. Sunetul și răcoarea apei sunt elemente esențiale ale grădinii italiene, fie de la fântânile arteziene, heleștee sau cascade. De multe ori, sculpturi ornamentale din care țâșnește apa, erau elementul principal al grădinii.
Gradina este de obicei construită pe terase legate de scări și alei, de multe ori mărginită de garduri vii. Locuri de odihnă, răspândite în jurul grădinii, pot include bănci, scaune sau mese realizate din materiale naturale, cum ar fi piatra și lemnul.

SECTORUL FLORA DOBROGEI 

Situată în partea de SE a României, Dobrogea este o provincie în care aspectul general al peisajului este acela de podiş. Ea poate fi considerată ţinutul cel mai secetos din România. Particularităţile climatice se reflectă în structura şi repartiţia învelişului vegetal, stepa fiind tipică pentru Dobrogea. La aceasta se adaugă silvostepa şi pădurile termofile în care pot fi întâlnite stejarul pufos (Quercus pubescens), cerul (Q. cerris) şi gârniţa (Q. frainetto). Vegetaţia de stepă, ce a fost înlocuită în cea mai mare parte de culturi agricole, ocupă acum suprafeţe foarte mici.
Flora acestei regiuni este deosebit de bogată, semnalându-se până acum cca 2.000 taxoni, ce reprezintă aproximativ 50% din flora României. Numărul mare de specii şi prezenţa multor plante rare (peste 200 de specii) o fac extrem de atractivă. Sunt întâlnite aici şi câteva specii ocrotite la nivel european: Achillea clypeolata, Centaurea jankae, Campanula romanica, Moehringia jankae, Paeonia tenuifolia (bujorul de stepă).
Aici se află 82 de rezervații naturale, printre care Rezervația Biosferei Delta Dunării, Parcul Național Munții Măcin, Dealul Allah Bair, Pădurea Babadag, Pădurea Dumbrăveni, Pădurea Hagieni, Gura-Dobrogei.
Vegetaţia este alcătuită din specii continentale, balcanice, submediteraneene şi mediteraneene. Numeroase specii balcanice şi mediteraneene sunt la limita lor nordică (ex. Salvia ringens,
Jasminum fruticans, Opopanax chironium). Alături de elementele specifice şi sudice cum sunt păiuşurile stepice (Festuca valesiaca, Koeleria gracilis), bărboasa (Dichanthium ischaemum),
coliliile (Stipa capillata, S. ucrainica), aici se află şi o seamă de plante proprii regiunii (endemite): Campanula romanica, Centaurea jankae.
Dintre speciile arbustive sunt caracteristice cele mediteraneene: Jasminum fruticans (iasminul), Carpinus orientalis (cărpiniţa), Cotinus coggygria (scumpia), Paliurus spina-christi (paliurul).
Pe nisipuri sunt întâlnite: Alyssum borzaeanum (ciucuşoara de nisip), Crambe maritima (varza-de-mare), Convolvulus persicus (volbura-de-nisip), Ecballium elaterium (plesnitoare), Ephedra
distachya.

SECTORUL COLINA GIMNOSPERMELOR

Amenajată de către D. Brândză încă de la începuturile Grădinii Botanice (1886), colina a avut de suferit în timpul războiului din 1916 şi a fost refăcută complet în anul 1940. Acest sector ilustrează diversitatea sistematică și morfologică a gimnospermelor, încrengătură ce grupează plante lemnoase ce au, ca trăsătură comună și determinantă, sămânța neînchisă în fruct.
Se cunosc circa 10.000 de specii de gimnosperme fosile și actuale, în prezent trăind doar 850 specii. Cei mai cunoscuți reprezentanți ai acestei încrengături fac parte din familiile Ginkgoaceae (arborele pagodelor–Ginkgo biloba), Pinaceae (Pinus– specii de pin, Abies–specii de brad, Picea–specii de molid, Larix–specii de zadă) şi Cupressacea (Juniperus–specii de ienupăr, Cupressus–specii de chiparos, Thuja–specii de arborele
vieții). Familia Taxodiaceae este reprezentată de chiparosul de baltă (Taxodium distichum), arbore de mlaștină cu pneumatofori, rădăcini ce asigură schimbul de gaze necesare supraviețuirii plantei. Familia Taxaceae este reprezentată de unica specie din flora României, tisa (Taxus baccata) ce este ocrotită ca monument al naturii.
Varietatea morfologică a frunzelor se poate observa ușor: frunze aciculare la specii de brad, pin și molid, solziforme la arborele vieții și chiparos, în formă de evantai la arborele pagodelor.
Structurile reproducătoare sunt unisexuate și sunt grupate în conuri. Conurile bărbăteşti sunt de obicei mici și efemere, în timp ce conurile femeiești sunt mai mari și persistente, până
la 2-3 ani. La maturitate acestea poartă semințele care, în general, sunt aripate. În cazul câtorva specii (arborele pagodelor, tisa etc.) seminţele prezintă un înveliş cărnos, adesea atractiv
pentru păsări contribuind la răspândirea lor.
Multitudinea de arbori din acest sector și terenul în pantă dau vizitatorului senzația că a pătruns într-o zonă montană. unde pot fi admirate și o serie de plante erbacee: brustan (Telekia speciosa), brustur (Petasites hybridus) ş.a. Într-o zonă mlăştinoasă de la baza cascadei poate fi admirată o ferigă rară, Osmunda regalis, dispărută din flora spontană a României.

ROSARIUM

Trandafirii au o istorie lungă și colorată, fiind de-a lungul timpului simbolul iubirii, frumuseții, războiului și politicii. Conform dovezilor fosile, trandafirul a apărut cu 60-70 milioane de ani în urmă. În natură, genul Rosa are 150 specii răspândite doar în emisfera nordică. Cultivarea trandafirilor a început acum 5000 de ani, probabil în China. Ei sunt importanți ca arbuști ornamentali și pentru flori tăiate dar și pentru industria parfumurilor, cosmeticelor și cea farmaceutică.

 

 

IRIDARIUM

O legendă antică grecească spunea că oriunde călca zeița Iris, flori colorate se iveau pe pâmânt. Era o mesageră a zeilor, călătorind pe curcubeu, iar florile apărute în urma sa i-au purtat de atunci numele.
Genul Iris este un membru al familiei Iridaceae, cuprinzând aproape 300 de specii, răspândite în Europa, Asia Centrală, America de Nord şi Africa de Nord. Cele mai multe sunt plante perene cu rizomi, foarte decorative prin dispunerea elementelor florii, prin culori și miros. În plus, există numeroși hibrizi inter-specifici care măresc și mai mult paleta coloristică a florilor.
Prima mențiune a irisului ca plantă de grădină datează din 1469 î.H. Regele Tutmose al III-lea al Egiptului a fost un grădinar pasionat, colecționând plante așa cum mulți alții din vremea sa râvneau aur. Când Egiptul a cucerit Siria, regele a găsit aici iriși crescând din abundență și i-a introdus în grădinile sale. Repede, irisul a devenit foarte popular, fiind privit de egipteni drept simbolul esenței și reînnoirii vieții. Cele trei tepale externe ale florii reprezentau credința, înțelepciunea și vitejia. Rizomii au fost utilizați în scopuri medicinale și pentru fabricarea de parfumuri și tămâie folosită în ceremoniile religioase.
În flora României sunt prezente 16 specii spontane de Iris, cunoscute popular sub numele de stânjenei, 8 dintre ele specii rare: Iris brandzae, I. halophila, I. humilis, I. pontica, I. reichenbachii, I. sintenisii, I. spuria, I. suaveolens. Una dintre ele, Iris brandzae, dedicată lui Dimitrie Brandza, a devenit emblema Grădinii Botanice din București ca semn de recunoștință față de fondatorul său. În colecţie noastră există aproximativ 80 de specii, varietăţi şi soiuri. Printre acestea putem observa I. pumila, I. sibirica, I. spuria, I. variegata. Pentru că cel mai popular este irisul bărbos sau stânjenelul de grădină (Iris germanica), colecția cuprinde numeroase varietăți ale acestei specii ce încântă vizitatorii în aprilie și mai prin marea varietate de culori a florilor.

SECTORUL GRĂDINA CU REMEDII se afla în imediata apropiere a Serelor de Expoziție. Cea mai mare parte este reprezentată de specii cu utilizări în medicina populară sau pentru obținerea unor produse farmaceutice. Pe lângă acestea, aici se cultivă plante melifere,  taninifere, tinctoriale, cromatice, plante utilizate pentru obținerea fibrelor textile, a hârtiei, plante pentru băuturi, plante pentru cosmetice si parfumuri, plante insecticide si repelente.

 

 

 

 SECTORUL GRĂDINA BUNICII un model simbolic al grădinilor tradiţionale româneşti, este locul în care legumele, florile, plantele medicinale și aromatice, arbuștii și pomii fructiferi au un rol bine stabilit. Sectorul a apărut în 2011, în cadrul unui proiect cu voluntari, derulat de Asociaţia Team Work în parteneriat cu Grădina Botanică.
Acest loc își propune să ilustreaze varietatea plantelor cultivate în grădinile de la ţară, tot mai puţin cunoscute copiilor și adulților din mediul urban și să readucă în atenţia publicului importanţa grădinii din jurul casei şi conservarea diversităţii vegetale prin cultivarea soiurilor tradiţionaleBogăția în soiuri de legume, îl face un laborator viu pentru studenţi și public, căci aici pot fi studiate diversitate genetică a plantelor cultivate, efectele pierderii variabilităţii genetice a acestora, importanţa păstrării soiurilor tradiţionale, dar şi reprezentanţii cultivaţi a principalelor familii botanice din cadrul cursului de botanică (Compositae, Leguminosae, Solanaceae, Apiaceae, Brassicaceae).

 

 


SECTOARE INTERIOARE

 

SERA DE EXPOZIȚIE ocupă o suprafaţă de 2500 mp şi a fost deschisă pentru publicul vizitator în anul 1976. Aici sunt adăpostite plante originare din zonele tropicale, subtropicale şi ecuatoriale ale globului terestru, de pe toate continentele, însumând un număr de 680 taxoni. Sera este structurată în opt compartimente, criteriile de repartizare a plantelor fiind biogeografice, taxonomice, estetice şi utilitare. Serele îşi dovedesc utilitatea atât pentru cunoaşterea unor specii de plante din zonele amintite, pentru furnizarea de material pentru cercetare şi studiu necesar lucrărilor practice şi orelor de curs cu studenţii, cât şi pentru că oferă un spaţiu de recreere exotic publicului vizitator.

Palmariul,cel mai înalt din toate corpurile serei, adăposteşte colecţiile de plante înalte (palmieri, bananieri, ficuşi). Majoritatea plantelor din acest compartiment aparţin familiei Arecaceae (Palmae) şi împreună cu exemplarele din acelaşi grup taxonomic expuse în celelalte compartimente, alcătuiesc colecţia de palmieri a Grădinii botanice.
Palmierii impresionează prin dimensiunea lor şi prin aspectul exotic. Cei mai mulţi au un trunchi cilindric, lignificat, neramificat, solitar, ce depăşeşte 10 m înălţime. Acesta poate fi neted sau acoperit cu resturile tecilor frunzelor şi poartă în vârf un buchet de frunze uriaşe, penate sau palmate. Florile sunt mici, numeroase, lipsite de valoare ornamentală, adesea unisexuate, grupate în inflorescenţe mari, nutante, ce pot atinge 1-3 m. Fructul este o drupă sau bacă de dimensiuni variabile numită popular nucă datorită învelişului său dur. Importanţa economică a acestor plante este apreciabilă; fructele multor palmieri sunt comestibile, din trunchi şi fructe se poate extrage făină sau ulei, frunzele şi trunchiul furnizează material de construcţie, unele specii au proprietăţi medicinale, mulţi palmieri se cultivă în scop ornamental, etc.

 

Compartimentul Bromeliilor cuprinde mai multe colecţii de plante originare din America Centrală şi de Sud. Reprezentativă pentru acest compartiment este familia Bromeliaceae (bromelii). Bromeliile sunt plante perene, în marea lor majoritate epifite. În mediul lor natural, se fixează pe ramurile arborilor, în compania orhideelor, printre muşchii şi lichenii care cresc pe scoarţa aspră şi se urcă până în vârfurile acestor arbori. Bromeliile terestre cresc direct în pământul de sub cupola pădurii. Există şi specii de stâncării sau care trăiesc pe versanţi şi care cresc laolaltă cu tufele de graminee şi suportă vânturile puternice şi soarele arzător. Sistemul radicular nu este prea dezvoltat necesitând foarte puţin substrat. Frunzele bromeliilor sunt lungi, rigide, mai mult sau mai puţin înguste adaptate la economia de apă prin formă, structura şi aşezare. Ele sunt dispuse în rozete care formează la unele specii pâlnii în care se acumulează apă. Pe frunze sau tulpină la unele specii există peri solzoşi care permit absorbţia rapidă a apei din atmosferă. Pe marginile frunzelor unele bromelii prezintă dinţi spinoşi. Coloritul este deseori verde albăstrui, marmorat sau striat. La unele specii centrul rozetei se colorează în perioada de înflorire. Florile hermafrodite, mici, de scurtă durată sunt însoţite de bractei persistente, colorate strident. Ele sunt grupate în spice sau raceme simple sau compuse. Bracteile pot dura până la câteva luni. După înflorire şi fructificare planta moare, locul ei fiind luat de lăstarii laterali care cresc la baza ei. Fructul este o capsulă cu numeroase seminţe. Multe bromelii sunt cultivate în scop decorativ. Privitorul este impresionat de aspectul decorative al frunzelor unor specii dar şi de inflorescenţele ciudate, colorate ţipător. În compartiment pot fi admirate exemplare din genurile Aechmea, Billbergia, Neoregelia, Nidularium, Karatas, Pitcairnia, Cryptanthus, etc.

Colecţia de cactuşi (familia Cactaceae) expusă în următorul compartiment cuprinde plante provenite din regiunile deşertice sau semideşertice ale celor două Americi, Mexicul fiind zona cea mai bine reprezentată. Aspectul, forma şi dimensiunile plantelor constituie consecinţele adaptării. Plantele şi-au pierdut frunzele, acestea fiind înlocuite de spini. Excepţie fac câteva genuri considerate primitive, care mai au încă frunze (de exemplu Peireskia aculeata (Plum.) Mill.). Rolul frunzelor este îndeplinit în principal de tulpină. Forma tulpinii, aspectul şi modul de inserţie al spinilor, mărimea şi culoarea florilor diferă foarte mult de la o specie la alta. Florile cactuşilor sunt poate printre cele mai frumoase flori din lume. Ele sunt de scurtă durată (24 h) şi se deschid la majoritatea speciilor în miezul zilei când beneficiază de cantitatea maximă de lumină. Cactuşii înfloresc de obicei vara dar sunt şi specii cum ar fi Zygocactus truncatus (Hav.) K. Sch (crăciunel) care înfloresc iarna. Unii cactuşi au importanţă economică: fructele genului Opuntia L. (denumite şi smochine indiene), Cereus L., Echinocereus L., Mamillaria Mill. au utilizări alimentare; din plante de Opuntia L. se obţin extracte cu proprietăţi medicinale, Lophophora williamsii (Lem.ex SD.) Coult. conţine un alcaloid – mescalina care provoacă aşa numita “beţie mexicană”.

Compartimentul plantelor suculente găzduiește reprezentanți ai unor familii de plante  ce și-au dezvoltat țesuturi care rețin apa în frunze, tulpini sau rădăcini pentru a supraviețui unor lungi perioade fără precipitații. Prin aceste adaptări, suculentele supraviețuiesc în habitate mult prea uscate pentru cele mai multe plante. Chiar dacă respectivele plante nu sunt înrudite filogenetic, trăind în aceleași condiții ajung să semene foarte mult. Majoritatea lor provine din zone aride tropicale și subtropicale (stepe, semideșerturi, deșerturi). Frunzele sunt deseori absente, uneori reduse la spini sau de formă cilindrică, bogate în țesut ce acumulează apă (Aloe sp., Haworthia sp.Lithops sp., Sempervivum sp.).

 

 

Compartimentul plantelor acvatice tropicale conţine în bazinul central o colecţie de nuferi tropicali din genul Nymphaea L. Sunt de asemenea prezenţe numeroase plante acvatice de talie mică din genurile Cryptocorine L., Aponogeton L., Cabomba L., Vallisneria L. etc.
În colţurile bazinului se afla 3 exemplare spectaculoase din genul Pandanus L., unul din componentele pădurilor de mangrove. Aceste plante cresc pe coasta estică a Africii şi pe malurile Insulei Madagascar măturate de maree, unde formează desişuri cu ajutorul numeroaselor rădăcini adventive pornite de pe tulpini şi ramuri cu care se ancorează în sol. Frunzele lor în formă de curea poartă la unele specii dinţi duri pe margine care le dau aspect de fierăstrău. În timpul fluxului prin pădurea de rădăcini circulă diverse specii de peşti, crustacee şi alte animale marine.
În compartiment mai există câţiva reprezentanţi ai familiei Zingiberaceae, un grup de plante aromatice condimentare originare din arhipelagul indonezian, cu flori deosebite în formă de fluture divers colorate şi tulpini subpământene, rizomi, viguroşi, cărnoşi. Din această familie mai cunoscut este ghimbirul Zingiber officinale Rosc.

Compartimentul plantelor subtropicale conţine în partea centrală o colecţie de citrice, arbuşti sau arbori de talie mică, foarte apreciaţi pentru fructele lor fiind cultivaţi pe suprafeţe întinse din timpuri străvechi. Ei aparţin genului Citrus L. şi sunt foarte răspândiţi în Asia tropicală şi subtropicală şi zona bazinului mediteraneean. Frunzele lor persistente ca şi fructele şi florile conţin uleiuri eterice volatile care le dau aroma caracteristică. Fructele sunt foarte bogate în vitamina C. Citricele înfloresc primăvara devreme. Florile albe, foarte parfumate sunt solitare sau grupate în buchete. După polenizare se formează fructele care au o perioadă de coacere foarte lungă (peste 200 zile). Lămâiul poate înflori tot anul, pe aceeaşi plantă aflându-se flori şi fructe în diferite stadii de dezvoltare. Speciile prezente în colecţie sunt lămâiul (C. limon L.), portocalul (C. sinensis L.), grepfruitul (C. paradisii L.), mandarinul (C. reticulata L.) şi kumquatul (C. japonica L.).

 

Compartimentul ferigilor tropicale grupează specii de plante fără flori cu un aparat foliar deosebit de variat. Frunzele prezintă o mare diversitate de forme de la cele simple cu margine întreagă (Asplenium nidus L.) până la forme foarte complexe, multifidate (Nephrolepis exaltata (L.) Schot.). Cele mai multe au o tulpină subpământeană, rizom (Cyrtomium falcatum Presl., Pteris cretica L., Polypodium leiorhizum Wall. etc) sau rareori trunchi lemnos (Blechnum braziliense L.). Pe dosul frunzelor există organele de reproducere care produc spori. Marea majoritate sunt tericole dar există şi multe ferigi epifite care cresc pe ramurile arborilor. Compartimentul adăposteşte şi reprezentanţi ai familiei Cycadaceae, o familie de gimnosperme, considerată primitivă în cadrul fanerogamelor actuale. Cea mai răspândită specie este Cycas revoluta Thunb., originară din Japonia. Alături de el recunoaştem Cycas circinalis L. şi Ceratozamia robusta Miq.. Plantele sunt unisexuat dioice, cu flori femele respective mascule pe indivizi separaţi. Aspectul lor este asemănător cu al palmierilor dar privind cu atenţie îţi dai seama că seamănă mai mult cu o ferigă arborescentă. Frunzele mari, penate sunt grupate în buchet în vârful tulpinii neramificate. Sunt cultivate ca plante ornamentale dar în ţinuturile de origine sunt utilizate ca plante alimentare (din măduva tulpinii se extrage faină de sago).

Ultimul compartiment al serei conţine o mică colecţie de orhidee şi câteva colecţii de specii decorative prin frunze şi flori. Orhideele au un areal larg de răspândire, îndeosebi în regiunile tropicale ale Africii, Americii şi Asiei. Florile sunt deosebit de decorative luând forme variate de insecte, fluturi sau păsări. Parfumul, forma, culoarea şi mărimea sunt elemente care le asigură atractivitatea. De aceea, interesul pentru a le introduce în cultură a fost susţinut; prin ameliorare au fost create forme horticole noi. Dintre specile de orhidee epifite, care necesită suport arboricol, întâlnite în seră pot fi amintite: Cattleya labiata Lindl., Chisis bractescens Lindl., Stanhopea oculata (Lodd.) Lindl., Vanda tricolor L., Epidendrum secundum L., Phalaenopsis hybridus hort.. Ca specii tericole în colecţie există hibrizi din genul Cymbidium L. şi Paphiopedilum L. Unele orhidee prezintă „curiozităţi” adaptative pseudobulbi foliari (internodiile inferioare ale tulpinii aeriene sunt tuberizate). Aceste organe sunt de fapt depozite de substanţe nutritive. O altă curiozitate a orhideelor este organizarea florii. Numai la această familie se întâlneşte o piesă florală caracteristică, labelumul, o petală modificată cu formă de luntre. În plus, rădăcinile aeriene ale unor specii sunt prevăzute cu un ţesut care absoarbe apa atmosferică (velamen radicum). O orhidee interesantă prezentă în colecţie este Vanilla planifolia L., ale cărei fructe în formă de teacă, după uscare se folosesc pentru aromatizarea produselor de cofetărie (batonul de vanilie).

SERA VECHE a fost construită sub îndrumarea arhitectului Louis Fuchs, de origine belgiană, între anii 1889-1891, pe o suprafaţă de cca 760 mp. Arhitectura lor, asemănătoare cu a serelor din Liége – Belgia, este o îmbinare artistică a metalului cu sticla şi acum, după 125 de ani. Ea a fost utilizată ca seră de expoziţie până în anul 1976, când a fost deschis pentru public noul complex de sere care era destinat expunerii colecţiilor de plante exotice.

Ca seră de expoziţie, Sera veche, cuprindea mai multe compartimente, dintre care amintim: plantele tropicale şi subtropicale, plantele mediteraneene, suculentele, bromeliaceele şi înmulţitorul.
La fel ca şi Muzeul şi Institutul Botanic, şi Serele vechi au avut de suferit de pe urma celor două războaie mondiale. În timpul primului război (1916 – 1918) colecţiile de plante adăpostite în sere au suferit din cauza lipsei complete de combustibil necesar pentru încălzirea lor. În cel de-al doilea război mondial, pe data de 4.04.1944, serele sunt afectate de bombele căzute în apropierea lor. Patru din cele 96 de bombe aruncate au căzut foarte aproape şi ca urmare toate geamurile au fost sparte. De asemenea, au fost distruse conductele de apă, ceea ce a dus la imposibilitatea de a uda plantele.
În prezent, din Sera veche se poate vizita doar un pavilion (reabilitat în anul 2011) care adăposteşte colecţia de plante caracteristice pădurilor tropicale. Restul serelor sunt utilizate pentru întreţinerea colecţiilor existente, pentru multiplicarea plantelor necesare Serelor de expoziţie, dar şi pentru a furniza material de cercetare şi studiu necesar lucrărilor practice şi demonstraţiilor cu studenţii.

Serele de Productie sunt sere semiingropate, in care se produce materialul vegetal necesar popularii unor spatii exterioare ale Gradinii Botanice: specii de Begonia, Tagetes, Zinnia, Dahlia, Gazania, Campanula, Dianthus, Silene, Verbena, Petunia, Salvia etc.

Herbarul Central (BUC) a fost infiintat in anul 1882 de catre profesor dr. D. Brandza. Cea mai mare parte a ars in urma bombardamentului din 4 Aprilie 1944. Au fost salvate de la incendiu in principal grupele de plante inferioare. Dintre traheofite au ramas doar cateva materiale, neinserate probabil pana la acea data. Herbarul a fost mai apoi refacut prin donatii (Herbarul Comitetului Geologic, colectia de licheni a Muzeului Antipa, colectia de ciuperci a Catedrei de Micologie). Printre cele mai valoroase materiale existente in prezent in Herbarul General se numara Algae Europae (Rabenhorst), Mycotheca Universalis (Thümen), Herbarium Mycologicum Romanicum (Traian Savulescu), Hepatica Europaeae Exsiccatae (Schiffner), colectia de licheni (P. Cretzoiu), colectia de mixomicete Marcel Brandza, colectia Thümen, colectia de ciuperci a Catedrei de Micologie bogata mai ales in specii de Erysiphaceae.

 

 


MUZEUL BOTANIC

Muzeul Botanic a fost infiintat de catre Prof. Dr. Dimitrie Brandza in anul 1882 si de-a lungul timpului a suferit o serie de transformari:
• initial era amplasat in Palatul Universitatii, apoi odata cu construirea Institutului Botanic de la Cotroceni se inaugureaza in 1891 un nou Muzeu Botanic in Gradina Botanica. Acesta este insa distrus in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial;
• in anul 1960 Prof. Dr. docent Ion T. Tarnavschi, directorul gradinii botanice construieste cu ocazia centenarului un nou Institut Botanic, iar la parterul sau organizeaza un Muzeu Botanic multidisciplinar, dar care era accesibil numai cadrelor didactice sI studentilor de la Facultatea de Biologie;
• in 1964, Prof. I. T. Tarnavschi in colaborare cu biolog Andreea Danescu organizeaza o Expozitie-Muzeu ce cuprindea iconografiile plantelor cultivate si spontane din Romania. Acest muzeu a functionat pana la cutremurul din 4 martie 1977;
• din 1977 muzeul se extinde de la 2 camere la 22 de sali/biotopuri si este organizat pe baza principiilor ecologice de Dr. G. A. Nedelcu. Fiecare camera este conceputa ca un biotop bine determinat. S-a aplicat, pentru prima data intr-un Muzeu Botanic, zonarea sI etajarea vegetatiei, fiind subliniata unitatea lumii vii, biotopurile cuprinzand si reprezentantii lumii animale caracteristici si ei acestor etaje si zone de vegetatie.

In Muzeu sunt prezente colectii de plante uscate, presate, conservate in alcool sau formol si sub forma de mulaje.